legământul

lăsat din pleoape obositul, cruntul, greu cuvânt

cu unghii de hârtie îmi cerne cugetarea,

işi pâlpâie-n perete, pictat, crucificarea

şi-n lemnul de beton stă scrisul de pământ.

lăsat, se-ntinde, şi în puţinul rol de rând,

spinarea-şi încovoaie, a ostenit uitarea.

iar tumultul de goluri care oprea vâltoarea

se pare că e nul-ul care aţine marea.

iar vocile se-opresc la înca un cuvânt.

neodihnita taină ce-mi sfaşie trezia

cu palmele-i de piatra, când sub timpan aud

vorbele seci, de viaţa parcă-ascunsă surd

sub mintea unui jude, să nască nebunia.

m-a cotropit lucidul, i-am recompus tăria

în dulci coordonate de nou sistem absurd

când am răzbit în recele cavou de pe sub prund

unde scriam catrene, ca morţii să le-ascult.

şi-am pus pe epitaf, în puncte, reveria.