Și de’auzi, auzi ecouri vagi de rime de efect
La ritmul tau perfect, e doar un clown abject
Râsu’i e apostrof sau paranteză dreaptă.
Râsu’i e’un singur vers punctat de punct in capăt.
Râsu’i e searbăd.
Râsul mânjit de o spoială iritantă
E tot ce capăt.
Chiar el e: Măscăriciul.
Joc de lentile și vopsele peste lume
Joc de insulte înșirate cu mărgele
Pe sub glume
O broderie în care’ncleiază viciul:
Tapițerie colorată dur și abraziv
Pentru decoruri: Negativ.
Eu fumez iarba fiarelor.
Oxidarea inteligenţei e numai şi numai
Rugina rozând lanţurile conştiinţei.
În fapt, mizeria tălpilor mele
arde preşul de cer pe care le şterg.
Şi nu am nevoie să fiu
Măcar coerent.
Măcar enigmatic, măcar translucid
sau
Măcar nevoit să îmi dau pe faţă
Caracteristica de a fi:
un pic enigmatic
un pic translucid,
Ca să roadem împreună coada necesităţii poetice.
largheţea craniului meu,
a vederii mele mai clare, mai adânci,
surprinzătoarea perspectivă a minţii închise
cu două dimensiuni în craniul de cristal,
toată largheţea asta e o insultă
la adresa semnului grafic.
clipa când mă rugam pentru ea
a trecut de prea mult timp.
atunci ploua întunecat cu clişee,
cu poze,
cu pasteluri,
acum e doar grafit şi sticlă;
sticlă si grafit şi...
cred, câte-un portret de beton.
atât de greu poate cântari acest glob,
acest recipient de minţi prea-luminate,
că în reflexia sa, în el,
lumina se-ncovoaie,
se adună, se-ncolaceşte,
se condensează
si rămâne doar materie.
treisuteşaizeci de grade are
conştiinţa mea cu ochi închişi.
şi tot ce e volum se descompune spectral.
lăsat din pleoape obositul, cruntul, greu cuvânt
cu unghii de hârtie îmi cerne cugetarea,
işi pâlpâie-n perete, pictat, crucificarea
şi-n lemnul de beton stă scrisul de pământ.
lăsat, se-ntinde, şi în puţinul rol de rând,
spinarea-şi încovoaie, a ostenit uitarea.
iar tumultul de goluri care oprea vâltoarea
se pare că e nul-ul care aţine marea.
iar vocile se-opresc la înca un cuvânt.
neodihnita taină ce-mi sfaşie trezia
cu palmele-i de piatra, când sub timpan aud
vorbele seci, de viaţa parcă-ascunsă surd
sub mintea unui jude, să nască nebunia.
m-a cotropit lucidul, i-am recompus tăria
în dulci coordonate de nou sistem absurd
când am răzbit în recele cavou de pe sub prund
unde scriam catrene, ca morţii să le-ascult.
şi-am pus pe epitaf, în puncte, reveria.
Te-am sărutat şi-am prins
În dinţi buzele tale
Şi ai ţipat:
Fir-aş al dracului de bădăran!
A doua oară-am agăţat
Între canini un muşchi
al gurii tale.
Şi m-ai plesnit, şi-ai înjurat:
Ce nu m-astâmpăr?
Ce m-a apucat? Ce am?
Şi am zâmbit şi am spus: ham!
Iar m-ai plesnit şi-am repetat: ham!
A treia oară-am îndrăznit
Să mă agăţ de buza ta de jos
Mi-ai spus că sunt tâmpit
Şi freak
Şi unde mama dracu’ m-ai găsit?
[SIC]
Ultima oară-am prins
bezeaua ta dintr-un tramvai
şi m-am întors dup-aia
Şi zâmbeai.
Că n-aveai buze
Şi era aşaaaa…
Un zâmbet trist şi chinuit,
Fără perdea
Când încercai să îmi spui ham!
Rânjeai siniSTRu:
HA!
